Era o seară rece de noiembrie, iar ploaia lovea geamurile apartamentului cu un ritm monoton. Luminile din locuință erau slabe, iar singura companie era un ceas vechi de perete care ticăia fără oprire. Maria, o tânără introvertită, își găsise refugiu în liniștea apartamentului său, unde lumea exterioară părea un loc îndepărtat. Citise până târziu, pierdută în paginile unui roman polițist captivant. Totul era obișnuit până când, brusc, s-a auzit un sunet neașteptat: soneria ușii.
Maria a tresărit. Era târziu, aproape miezul nopții, și nu aștepta pe nimeni. S-a ridicat încet de pe canapea, încercând să-și liniștească bătăile accelerate ale inimii. Cine ar putea fi la ora asta? Și de ce ar suna cineva la ușa unui străin pe o ploaie torențială?
S-a apropiat de ușă cu pași mici, dar nu a deschis-o imediat. S-a uitat prin vizor. În fața ușii nu era nimeni. A ezitat câteva clipe, apoi s-a gândit că poate soneria se defectase. Sau poate fusese doar o farsă. Încercând să-și calmeze gândurile, s-a întors la locul ei pe canapea, dar o neliniște ciudată continua să-i apese pieptul.
Aproape că uitase de incident când soneria a sunat din nou. De data aceasta, mai lung și mai apăsător. Deși nu voia, o teamă nefirească îi cuprinsese tot corpul. S-a apropiat iarăși de ușă, de data asta cu mai mult curaj. Prin vizor, tot nimic. Holul era gol și slab luminat, ca de obicei. Dar ceva părea diferit. Liniștea era apăsătoare, iar lumina de pe hol părea că pâlpâie mai mult decât de obicei.
De data aceasta, Maria a întrebat cu voce tremurată:
– Cine este?
Nici un răspuns. Doar ploaia continua să lovească geamurile în fundal. S-a lipit de ușă, încercând să asculte orice zgomot din exterior, dar tot ce putea auzi era ticăitul familiar al ceasului din apartament. Simțea cum paranoia o cuprinde treptat.
Maria s-a gândit să sune la poliție, dar și-a dat seama că suna ridicol. Ce putea să spună? Că cineva a sunat la ușă și nu era nimeni acolo? S-a întors în sufragerie, dar în loc să se relaxeze, privirea i-a fost atrasă de o imagine stranie pe geamul din fața balconului. O umbră trecătoare, poate reflexia unei frunze purtate de vânt, dar părea mai mult decât atât. A lăsat perdeaua la loc, încercând să-și stăpânească gândurile care deveneau din ce în ce mai întunecate.
A treia oară când soneria a sunat, Maria a simțit un fior rece pe șira spinării. De data asta, a fost urmată de un zgomot slab, ca un șoaptă sau o bătaie ușoară în ușă. A simțit că ceva nu era în regulă. A întrebat din nou:
– Cine este?
Răspunsul a venit, dar nu de unde se aștepta. Nu de la ușă. Din apartament.
– Eu sunt.
Vocea era joasă, abia perceptibilă, dar era acolo, undeva în spatele ei. Maria a înghețat. Într-un reflex, s-a întors brusc, dar camera era goală. Totul părea la locul lui, însă aerul era greu, ca și cum o prezență invizibilă ocupa spațiul.
A început să se întrebe dacă mintea îi juca feste. Poate că era obosită sau stresată. Însă un nou zgomot i-a atras atenția: un foșnet slab, ca de hârtie, venind din hol. S-a dus încet să vadă. Pe podea, sub ușă, era o bucată de hârtie pe care nu o mai văzuse până atunci. O ridică cu mâinile tremurând și citi cuvintele scrise:
„De ce nu deschizi?”
Aproape că a scăpat hârtia din mână. Cineva era acolo. Se jucau cu ea. În acel moment, telefonul din buzunar i-a vibrat. A scos-l și a văzut un mesaj de la un număr necunoscut:
„Ești singură? Nu pentru mult timp.”
Maria a simțit cum sângele i se răcește. S-a retras în sufragerie, blocând ușa de la intrare cu tot ce a putut găsi: scaune, un dulap mic, orice îi era la îndemână. Mintea îi lucra frenetic. Cineva o urmărea. Și, mai terifiant, acea persoană știa că era singură.
Luminile au început să pâlpâie din nou, iar sunetul ploii părea să devină din ce în ce mai intens. Telefonul vibra constant, cu noi și noi mesaje de la același număr. „De ce te ascunzi?”, „Nu-ți fie teamă”, „Sunt deja aici”. Fiecare cuvânt părea să fie o lamă care îi sfâșia calmul.
Într-un ultim efort de a scăpa de panică, Maria a sunat la poliție. Le-a explicat situația, dar vocea de la capătul liniei părea distantă, aproape ireală.
– Veniți repede, vă rog! Cineva e la mine în casă! a strigat ea.
După câteva clipe de tăcere, vocea de la telefon i-a răspuns:
– Știm. Suntem deja aici.
Maria a scăpat telefonul din mână, iar lumina din cameră s-a stins brusc. Tot ce a mai rămas era sunetul ploii și un șuierat slab care venea din umbră, tot mai aproape.
